Bus way

Tot timpul pierd un autobuz. Sunt pe partea cealalta a drumului cand el ajunge in statie. Niciodata nu fug, iar daca el prinde culoarea rosie a semaforului, nici macar nu incerc sa ii cer soferului sa-mi deschida. Mi-e comoda ipostaza de victima, cea intarziata vesnic, din cauza unei situatii care s-ar parea, nu depinde de mine. De asemenea, nu ma duc in cealalta statie de troleibuze unde as putea lua alta masina cu aceeasi destinatie. Toata lumea ma compatimeste, mie imi convine sa fiu victima si sa stau sa astept urmatorul autobuz, gandindu-ma cat de frumos ar fi fost sa-l fi prins pe cel de dinainte. Da, asa sunt eu, victima autobuzelor care de fapt nu alearga dupa nimic, asteptand un altul, cand de fapt se complace in aceeasi nepasare fata de ce urmeaza si in fond ramanand la un autobuz deja pierdut.

Mr. M and Lady M

Mr. M Si Lady M s-au intalnit prima data la mare. El a venit calare pe masina lui neagra, ea a venit cu celelalte lady.

In prima lor seara, Mr M si Lady M au dansat aproape toata noaptea. S-au privit si s-au mangaiat. Lady M i-a cerut lui Mr. M un rasarit. Trebuia doar sa il astepte pe cel al tuturor si sa gasesca un colt de plaja de unde sa il priveasca impreuna. Mr. M nu a putut sa i-l ofere si a plecat.

Intre timp Lady M a uitat de Mr. M, de rasarit si de mare. Si-a mai amintit in zilele grele de iarna insa mai mult cu nostalgia pentru anotimpul preferat. Mr. M a avut si el viata ocupata, dar si-a mai amintit cateodata de Lady.

A venit din nou vara. Mr. M a incalecat masina lui neagra, Lady M a prins primul transport catre mare. Si au plecat spre ceea ce se numeste Taramul Uitarii: marea albastra. S-au revazut nu chiar din intamplare, probabil ca in interiorul fiecaruia exista senzatia ca ceva nu s-a incheiat: cel putin un rasarit. Si asa a fost. Au vazut trei. S-au alergat prin noaptea marii, s-au mangaiat si s-au bucurat de ce traiesc.

Mr. M este un motan iar Lady M. un catel. Chiar daca nu fac parte din aceeasi specie de animale se bucura unul de altul cand se intalnesc. Si se gandesc ca marea este locul lor, in care orice este posibil.

Published with Blogger-droid v2.0.4

Despre Floarea-Soarelui

A fost odata... hm... probabil ca niciodata, Floarea-soarelui. Ce-i cu ea? Ea isi ducea viata de zi cu zi, la capatul lanului de grau, rasarita din intamplare si de departe langa alte flori ale soarelui. Intr-o zi, Floarea-soarelui a cunoscut Luna. Stia de mult timp de existenta ei, dar niciodata nu asa de aproape sufleteste. Intr-o seara, Luna o tot curta pe Floare. Atat de mult incat si-a aruncat un tenis pe pamantul ei. Cand Floarea i l-a inapoiat, a primit un sarut drept multumire, un sarut nu dulce, nu simplu, nici complicat, ci un Sarut altfel. Si de atunci totul a pornit. Ca o nebunie.  Dupa tatonari, a venit momentul in care ea realiza ca se indragosteste. Se indragostea ca la 15 veri de stat in soare, se arunca in valurile marii, chiar daca nu stia sa inoate. Atunci tot lanul a disparut, toate celelalte flori departate, toate roadele si toate pasarile. Luna era filtru. Si pentru Floare totul trecea prin ea. Isi gasise in sfarsit corpul langa care voia sa-si arunce toate frunzele si toate semintele pentru totdeauna. Era corpul care o stia cel mai bine, cel caruia ii vorbea cel mai mult, cel care era langa ea cel mai mult. Credea ca au fost  Adam si Eva, ca s-au cautat in toate vietile de pana acum si in sfarsit acum puteau sa se implineasca. Special nu era suficient, fiecare soare din zi lumina si mai tare Luna, nu era nimeni si nimic pentru Floare. Parca totul trebuia sa ramana secret sau toata lumea trebuia sa stie ce au descoperit ele. Venea de la sine, sfarsit de an, dupa sfarsit de an, de atatia ani si parca tot mai multi ii asteptau. Iar Luna? Luna si ea a descoperit in Floare ceea ce nicio alta planta de pe pamant nu avea: o inima. Putea sa coboare pe pamant si sa se uite la Floare, iar in ochii ei putea sa gaseasca o mare, doua mari, un ocean, o padure si multi munti, de fapt, gasea tot, pentru ca ei ii era suficient. Ii era suficient sa-i cunoasca trupul si sufletul. In fapt, sufletul nu i l-a stiut niciodata. Sau „de fapt”, Floare nu si-l stia nici ea. Tot ce stia era ca Luna ii crease dependenta. Acea dependenta nociva, care o putea muta de la cea mai fericita stare, la cea mai ingrozitoare. Cand ea a gresit, Luna s-a suparat si n-a mai vrut-o. Iar Floarea a zburat pana la ea, s-a tarat prin praf si namol ca sa ajunga la ea si ca sa-i arate ca-i pare rau. Cand Luna n-a iertat-o? A trecut prin apa. A vrut sa moara. S-a aruncat in apa adanca si acolo a vrut sa moara. Nu conta ca tot graul din jurul ei o vede ca o ciudata, ca se usuca pe zi ce trece, ca trebuie fortata sa isi faca fotosinteza.  Intr-un sfarsit, Luna, cu gandurile ei ingrijorate, a primit-o inapoi. A urmat o mare, un soare, nisip si singuratate in doi. Si gasisera in sfarsit acelasi pamant in care sa se intalneasca, fara sa mai aiba nevoie de nimeni altcineva.

In timp, Luna a devenit neintelegatoare. Pe zi ce trece, isi voia Floarea soarelui doar pentru ea, nu mai conta de pamant, nici de grau si mai ales de celelalte flori catre care uneori Floarea ei tanjea. Nu intelegea ca cu cat strange snurul in jurul ei, cu atat ea se usuca mai mult si pamantul comun disparea din ce in ce mai tare, la inceput subtil si invizibil, in timp notabil. Intr-o zi, Floarea a fugit la mare cu Luna si atunci s-a uitat la ea si a vazut ca Luna era luna acum.

In zadar s-au mai intalnit. Calea n-au mai gasit-o. Mai mult...cand Floarea era intr-o mare provocare a vietii ei de floare, Luna a incurcat-o cu alta floare si a lasat-o singura. Degeaba a incercat Luna sa repare. Cum se spune si in filme: „ruptura deja s-a produs”.

Asadar, intr-o zi, Floarea soarelui a constatat cate alte flori sunt in jurul ei si chiar si graul, cat de mult o iubesc. A mai realizat ca isi poate gasi alte Flori ca ea. Ca Luna s-a dus, dar poate gasi alte corpuri. Ca sufletul ei nu e ca o guma de mestecat care se intinde si se rupe, ci e un cuib cald unde toti cei pe care ii primeste il intregesc. Acum nu ii mai e frica. Sevrajul a trecut, singuratatea nu-i chiar asa de singura. Mai mult, mereu cauta sa descopere si sa se descopere. Fara sa-i fie teama de cazaturi, fiindca precum si graul-mama spune: „ce n-o omoara, o face mai puternica!”. Desi a devenit mai rece si incearca sa para preocupata de alte lucruri, de fapt, stie ca nu e facuta sa fie singura (asa ii spunea sora-floare). Tot asa, stie ca poate fi extraordinara, spontana si imprevizibila, mereu noua, copila si matura. Doar ea este Floarea-soarelui si nu o floare a soarelui.

Morala: (?) Floarea-soarelui si-a iubit Luna, dar  Luna nu are caldura si lumina proprie. In Univers exista nenumarati sori. Dar ea asteapta Soarele pamantului ei. Fiindca doar dupa el poate intoarce capul. Si pana cand el o sa sparga toate zidurile din jurul ei, vrea totusi sa cunoasca si ceilalti sori, fiindca prin ei gaseste cate ceva nou din ea.

Pet

Animalele de companie sunt acele animalute pe care le primi la noi in casa. Le cream un mediu cat de cat asemanator cu cel de unde provin, pentru a nu simti foarte tare schimbarea. Le tratam cu grija si le hranim cu iubire pentru ca sunt total dependente de noi.

Ma intreb ce parere au ele vis-a-vis de acest aspect?! Oare pestii colorati nu ar prefera sa alerge printre coralii din Pacific decat printre pietrele din acvariu? Sau pisicilor, nu le-ar sta mai bine in curte, catarandu-se prin copaci? Dar cainii, iguanele, hamsterii, and so on... Am aflat dintr-un documentar ca exista oameni care au drept pet un anumit tip de maimute. Aparent specia respectiva este neagresiva, insa au existat cazuri in care stapanii de animale atat de exotice au avut surprize.

Pe de alta parte, pot gandi ca in casa mea un animalut gaseste iubire, hrana de cea mai buna calitate, atentie, un loc caldut unde se doarma.

Insa, a avea un animal de companie nu este cumva o forma de egoism uman, alegand sa privam de libertate niste vietuitoare care nu isi pot exprima opinia...?! Ma tot gandesc. Le formam o dependenta de noi (desigur fara intentii negative) prin cai precum iubirea pe care le-o aratam. Se spune ca ne iubim animalele sincer si neconditionat insa conditia este sa ramana prizoniere. Hmmm...

Published with Blogger-droid v2.0.4

Cat il iubesc pe Moody?

Stau si ma intreb cateodata cat de mult il iubesc pe Moody. Sunt momentele cand l-as arunca pe geam sau cand l-as inchide undeva sa nu mai latre sau sa nu ma mai innebuneasca. Un prieten a spus odata ca bichonii sunt niste catei iesterici si mare dreptate a avut. Insa de fapt, Moody este un babydog, astfel ca nu stie el inca sa inteleaga ca mi-e rau sau ca sunt obosita sau ca vreau putina liniste.

Am observat ca Moody se comporta precum mine si ca imi preia starea. Daca eu sunt linistita se linisteste si el, daca sunt agitata nu are stare. 

M-am gandit ca nu voi fi capabila sa am grija de un catel, ca este o responsabilitate pe care nu vreau sa mi-o asum. M-am gandit tot timpul ca nu as putea dormi cu un catel in pat. Insa iata ca dorm. Imi amintesc de prima zi cand am luat in brate ghemotocul. Semana cu un pamatuf de lana alba, cu doua bobite negre drept ochisori. Mi-a duc aminte ce am simtit si ma gandesc ce a simtit si el.

Recunosc ca am mai avut ganduri de-al parasi pe Moody la cineva care ar avea mai multa rabdare decat mine. Insa mi-am adus aminte de un catel ciobanesc pe care l-am cunoscut odata. Nero facea numai prostii in curtea in care locuia: manca florile, rasturna ghivece, fura incaltari, facea gropite in gazonul de iarba. Dupa o perioada stapanii lui l-au dat altcuiva. Am aflat apoi ca din ziua urmatoare Nero a devenit un caine trist si apatic. Pentru ca ei, cateii, sunt atasati de primul stapan, de cel care i-a pus laptic in farfurie cand mama lui nu mai era aproape. Sunt sigura ca Nero sufera si acum.

Drept urmare, Moody si in general un catel nu are nici o vina ca nu are o putere de decizie si ca nu isi poate exprima opinia. Ca nu are glas sa iti declare iubirea si ca noi oamenii cateodata ii folosim intr-un fel pentru a ne alina zilele, pentru a ne inveseli vietile. 

Asa ca m-am hotarat sa fiu responsabila pentru Moody, sa nu ma mai gandesc vreodata ca as putea sa il parasesc.  Chiar si cand este catel rau sa imi aduc aminte de prima noastra intalnire si de ochisorii lui negrii din ghemotocul de lana.

Scrisoare

Draga Ç,

Trebuie sa-ti spun despre sora-ta. Pentru ca o stiu de cand ma stiu si pe mine, dar niciodata nu am analizat-o cu prea multa atentie. E mai mare, stie mai bine, obisnuiam sa spun. Dar fii atent ce am constatat in cateva minute.

Sora-ta e altfel si speciala! Cu ce m-am ales eu de la ea? Pai... mai stii calculatorul plin de Vama Veche, Him, Guns n roses si Buddha Bar? Bineinteles ca le-am ascultat si eu. In clasa a 3-a. Nu stiu cat de multe am inteles atunci,  dar cel putin m-a scutit multa vreme de influentele muzicii fiecarei perioade.

Dar mai stii prima oara-n Vama? Sau ultima oara cand am fost cu ai mei la mare? Da, asa e, erai si tu. Demult n-am mai fost cu ei la mare si in Vama am fost prima oara la 14 ani.

Auzi, dar stii asta-vara cand era cu sufletu’ franjuri? Niciodata n-a plans. Si ce crezi? O data am venit si eu bucatele acasa si parca s-a rupt tot pamantul in doua, iar eu am cazut fix in crapatura aia!

Dar tu stii prietenele ei? O stii pe N, pe I, pe S, pe A? Stii... in ultimul timp chiar ele m-au ridicat din balta in care am alunecat.  

Ç, tu nu esti pe-aici. Si totusi suntem norocosi ca suntem noi trei. Eu tu ea.

De ce ma duc la somn

Prietena mea se amuza tot timpul despre momentele cand, in mijlocul petrecerilor sau in diferite contexte, ma apuca brusc somnul si plec sa dorm. Buf: "Mie mi-e somn, am plecat sa dorm!"

M-am gandit putin de ce fac lucrul acesta, cand de multe ori mi se intampla sa ratez momente dragute cu somnul meu aparut pe neasteptate.

Mi-am explicat ca este o forma de respect pe care o am pentru somn si pentru corpul meu care cere asta. Respect somnul si imi place sa dorm mult ori de cate ori am ocazia. Mi-am sters din minte conceptia ca daca sunt intr-un loc anume trebuie sa stau cat mai mult treaza ca sa ma bucur de cat mai multe lucruri. Pana la urma calitatea activitatilor conteaza, nu durata lor. Plus de asta imi respect corpul si mintea care imi cer somn atunci cand au nevoie de el.

In noapte de Revelion ne-am cules de pe drumuri la prietena mea acasa. Distractia abia incepea, atmosfera era super amuzanta. Insa mie mi s-a facut somn. Asa ca la ora 4 am dat play somnului. Toata lumea m-a rugat sa ma stau si am aflat a doua zi ca s-au distrat foarte frumos insa cu somnul meu nu te pui. Mai mult de atat, chiar nu am avut niciun regret pentru ca am plecat la somn.

Asa ca, somn este important. Nu conteaza unde sunt, cu cine sau ce se intampla in jur, cand mi se face somn imi voi bucura sfantul corp si sfanta minte cu asta.

Published with Blogger-droid v2.0.4

Lettre pour Andreea

   Andreea,

Mie mi-a fost dor de tine astazi. Mi-e dor sa ma joc cu mainile in parul tau.

   Draga Andreea,

Te rog sa ii transmiti personal Andreei salutarile mele si toate atingerile.
Astept cu drag sa ne revedem!                              
                                           
                                                                                             Semnat:                                                                                          


                                                                                            Mr. Perfect

Cu ce gresesc?

Ni se intampla adesea sa avem in preajma noastra tot felul de oameni care ne dezamagesc la un momentdat: prieteni, iubiti, cunostinte, etc.

Prima intrebare inevitabila care ne incolteste in minte este "Cu ce gresesc?". De ce ii adun pe toti acestia in jurul meu? De ce primesc dezamagiri una dupa alta precum mingile de tenis? Sunt defecta? Nu functionez bine?

M-am aflat si eu in aceasta situatie de nenumarate ori. Mi-am pus aceste intrebari. De multe ori am concluzionat ca este in totalitate vina mea, ca eu m-am lipit unde nu trebuie. Insa dupa ce am judecat mai adanc am concluzionat ca vina este oarecum impartita: ca in orice relatie intre doua parti, cand ambele au fost de acord cu termenii "contractului".

Vina noastra este atunci cand acordam mai multa atentie sau prea multa importanta lucrurilor care nu ni se potrivesc. Cand ne facem prieteni care nu sunt pe aceasi lungime de unda cu noi si desi stim asta, nu incetam sa mai avem pretentii de la ei. Cand ne indragostim de persoane care nu reunesc nici macar 20% din idealul nostru si cu toate astea ne miram de ce relatia ajunge nicaieri. Cand batem palma cu oameni abia cunoscuti si le acordam toata increderea iar acestia uita peste 1 luna de toata intelegerea initiala si ne trantesc in nas noul plan.

Vina celorlalti este ca nu stiu sa aprecieze si sa vada ce e bun si frumos in noi. Ca au mintea inchisa si se prefac ca nu vad. Tocmai de aceea, acest gen de oameni nu au de ce sa fie in preajma noastra.

Deci, trebuie sa acordam importanta si sa crestem speranta numai din persoanele cu adevarat importante. Toate  relatiile care nu se bazeaza cel putin pe aceleasi sentimente pe care le ai tu fata de celalalt ar trebui lasate la fundul sacului, in intuneric.

Efectul placebo

Am experimentat prima oara efectul placebo pe vremea cand nici nu cunosteam semnificatia termenului. Eram la ora de meditatii la geografie, intr-o minunata sambata dimineata de primavara cand as fi facut cu totul altceva decat sa stau acolo tintuita intr-un scaun. Imi era somn. Profa mi-a vazut neatentia si s-a oferit sa imi pregateasca o cafea. Mi-am baut cafeaua si desigur ca am simtit cum incepe sa actioneze la cel mai mic nivel, cum nu mi se mai inchid ochii si cum ma pot concentra mai bine. Am simtit toate efectele ei binecunoscute. La finalul orei, profa ma intreaba daca mi-a placut cafeaua decofeinizata :) Damn!

Am experimentat a doua oara efectul placebo cand m-am angajat la actualul job. Mi-am dorit tare mult sa ajung in locul in care lucrez, m-am gandit si am simtit ca sunt deja angajata inca de la primul interviu (dupa care au mai urmat doua). Am mers chiar la parinti acasa si le-am spus ca eu ma voi angaja in locul respectiv chiar daca trecusem doar de primul interviu. Si s-a intamplat.

Experimentez a treia oara efectul placebo de cand nu mai mananc carne. Cred ca lipsa carnii din alimentatie mea imi va aduce un plus de energie si sanatate (drept urmare scriu acest post la 2 noaptea, intr-o zi din saptamana). Maine ma voi trezi fresh, ca si in zilele trecute cand mi-au ajuns putine ore de somn. Asta pentru ca eu cred in legumele si fructele pe care le mananc si le simt cum actioneaza in celulele mele pentru a obtine ceea ce vreau de la mine.

Cred ca mintea mea si a noastra in general are puteri nemarginite. Cand crezi sau iti doresti cu adevarat un lucru atunci acel lucru ti se va intampla. Mi-am confirmat teoria prin cele trei intamplari cunoscute si probabil in subconstient prin altele necunoscute. Cred cu adevarat ca ne putem pune mintea in slujba credintelor si a viselor si putem obtine efecte marete.

Rock bottom

It's that special place you feel when you need to stop feeling. It's a state of total chaos or deadly silence. It's the embodiment of desperation and the need to know there is nothing left to loose, the determination you have to know for a fact you've destroyed all possible chances of faith. It usually affects all the systems in your life: if you normally have a drink or two, you will go for the bottle; if you smoke half a pack a day, you will burn up two packs a day like a Turkish man on vacation; if you like to have a night of fun once in a while, no commitments attached, you won't feel satisfied until you haven't screwed the entire neighborhood, and so on.
People say it's good to touch rock bottom, cause the only way to go from there is up. But who's to say you do get up anyway? What happens if your rock bottom from last year is your new baseline and this is who you are now?

Stop looking for spots in the sun!

This is a sentence we should learn to repeat at the beginning of each day. It guarantees long life happiness and a sane healthy mind. Can you imagine how many times we complain of so little things, menial little misshapes in our small universe? Yes, a lot. Here's some examples of the gut wrenching problems I seem to be facing on a normal day, let's say Wednesday, just for the kick:

- the alarm alarm clock insists of going off at the exact time every morning to remind me I should go to work, bloody thing won't be wrong just for once - and so the frustration begins! behold! :)

- I can't find the right clothes to wear although my two closets are overflowing and I can't part with any of the items in it although I know for a fact I use only about 40% of it

- my hair is too curly or too flat, hair spray can is empty

- the dozen pair of shoes I own don't contain one that go with the outfit I managed to put together after much bickering and swearing and sweating (yeah, I forgot to mention I also sweat a lot, not because I am so fat, although I am over a little above my target weight, but because of the frustration of having to change more than 4 times before finding something suitable for that mornings' freaking mood)

- morning traffic is something that you would expect people to complain about, in fact I noticed it's a very approachable subject in almost any given crowd in Bucharest; but, my bitching is totally not justifiable: I leave home well over 9.30 and have a 20 minute drive. Probably you're wondering what pills I must be popping for finding something wrong with this schedule, but somehow my pretty little brain is still unhappy about this as well. By the time I get to the office my face is all red, my heart is aching from all the nerves and my mouth is full of filthy swearing. Thank God this time around the sweat is gone since the good gods have given me AC in my transporting vehicle.

- morning coffee can annoy me on many levels in fact: starting with the taste of it, if I'm really cheap and buy the crappy one for less money, going to bad company in the coffee drinking lounge (yeah, we have that, can you believe how cool is that?), and going all the way to the coffee time being interrupted by a business phone call, or worse, a business meeting. Did you notice what I just did there? I used the word 'interrupted' when I was having my coffee, on the company's money, after I had already been late for work for more than 2 hours..yeah, that's something real to be mad about, right? 

- actual work (in the few hours I have to spear between getting to work, drinking my morning, my noon and my afternoon coffee, lunch, and of course the occasional chit chats I have with random people in my office I meet in the hallways) is the worst! I tell you, coming to some place, where you have more than human working conditions, where your bosses are understanding and supportive, where you can meet interesting people and make real friends, where people care about the results and are not strict if the result is sometimes not even close to what they expected and paid for, is a real pain in the ass! 

- the traffic part is repeated, obviously, when getting out of work. It's not like I can enjoy AC, music and the liberty to talk with friends of family on the phone, no, it's something I hate just because I found one driver that is moving somewhat slower than I wish for that very second

- dinner, or the lie that I don't eat dinner, but I secretly do! the scene usually pans out like this: I get home, still not that hungry from lunch, but with stomach pains from all the swearing in traffic, and say to myself this is going to be the first day I'm not going to eat dinner, like I always say. And it usually lasts, for about 2 hours, when it's already 10 or 11 at night, and I start to feel I could eat an entire cow. And to be honest, I kinda do. And then hate myself and start to blame all the above that really force me to have this lifestyle, that is clearly not my choice of living. Needless to say, this results in more and more frustration and anger, not stoping for one mere moment to realize how lucky I am to have all this, and how easy I have it! and not just in comparison with others, but in general too..I had, and still have, a pretty laid back, normal, I would even say happy, life..

But what can you do if all this unimportant and menial stuff gets in the way of seeing how much happiness and really how many good things happen to us on a daily basis (even seconds basis, I would dare). I'm not saying we  should all stop and be amazed about everything, I think at this stage we are allowed to take a few things for granted (like fire, the steam engine, the electric bulb, and so on), but it wouldn't hurt to be a little more grateful for all the days that we start and end in health, with the loved ones aside us and the days when nothing really  bad or tragic has happened to us. I mean, rest assured, life does go on, regardless of our small little existence, and it's really up to us to make a meaning out of it.

If you got to reading so far, congratulations, you are my hero and also my fan I suppose, and for that I love you! :) This post is so long because I'm on an airplane and this seamed an easy way to pass the time, and also because I heard the comedian Louis CK tell a story that inspired this post. It was something like this: he was on a flight and right before take off the airline announced that for the first time ever they would provide high speed wireless internet on the plane. Immediately after it was allowed for electronic devices to be turned on, this guys turns on the internet, uses it happily for a while, then it breaks down; the guys reaction: "Pfff! this is bullshit! the internet is down" How quick did the world owed him something he only knew existed a few minutes ago? This is a result of our world: "Everything is amazing and nobody's happy!" or how I like to put it: Stop looking for spots in the sun! 

The sun is amazing and so are you! 

Campanie electorala

De dimineata la metrou am remarcat eternele afise "no name" in care, ni se prezinta toate mizeriile orasului. Mesajele stupide imi enerveaza privirea: " cainii lu' Oprescu, bordurile nu-stiu-cui, gropile partidului x".

Campania electorala este un prilej de a arunca cu mizerii si de a scoate in fata raul. De parca, pana in campanie nu ar fi existat. De fapt, nu ne mai intereseaza ce are fiecare  candidat de promovat ci ni se spala creierul cu ce e rau, ca apoi sa votam prin excludere: "daca ala a facut numai rau, haideti sa il votam pe celalalt".

Campania electorala este o scena in care cei mai buni specialisti in domeniu isi scot la iveala armele murdare si ieftine pentru a-si promova candidatul.

Ma intreb, care este procentul de romani care mai cred in porcariile de afise si in showurile ieftine de la TV, din campania electorala?! Tind sa cred ca, destul de mare ...

As vrea sa ma trezesc direct in ziua in care imi voi face datoria si voi merge la vot. Sa nu mai fiu agresata cu prostii de genul acesta, pe mine sa ma sara Campania Electorala!

Published with Blogger-droid v2.0.4

Inca un rasarit, te rog!

Te rog frumos, data viitoare sa parchezi masina cu fata la mare, ca sa pot vedea rasaritul prin parbriz. Sa ma tolanesc in scaunul din dreapta si sa dau la o parte condensul diminetii pentru a intra lumina portocalie.

Apoi sa deschid geamul, pentru ca rasaritul este momentul in care frigul noptii si caldura diminetii se intrepatrund. Sa las caldura din masina sa iasa afara lasand loc prafului de pe stradute si particulelor de nisip.

Sa imi atingi mana si sa mi-o strangi usor, sa lasi sa curga prin mana mea toata energia pe care o ai.

Apoi sa atipesc insa sa imi fie si cald si frig, si rau si bine, astfel incat sa nu mai stiu daca visez sau traiesc.

La Tiganci

Am citit La Tiganci la varsta in care citeam lecturile obligatorii pentru scoala. Nu prea am inteles mare lucru atunci insa comentariile literare m-au ajutat sa inteleg ce era de inteles. 

Zic ce era de inteles pentru ca am recitit cartea zilele trecute. Imi aduc foarte bine aminte simbolurile si expunerea criticilor pe care le-am invatat la scoala. Insa de data aceasta am vazut povestea cu alti ochi. Mi-am sters din minte ceea ce stiam si mi-am gasit noi interpretari. Am vazut alte simboluri, am simtit alte lucruri. Am incercat si un lucru nou, sa citesc literatura fantastica intr-o avansata stare de oboseala. Cel mai interesant este cum mintea noastra lucreaza mai profund atunci cand o scoti din conditiile ei de normalitate. 

Mi-a placut Eliade mereu si imi va placea sa il descifrez la orice varsta. Se spune ca, perceptiile despre literatura sunt altele, la varste diferite, asa ca voi reciti carti care odata au fost obligatorii. 

Ma intreb ce mai face Otilia si daca de data aceasta, cu mintea mai inteleapta, as putea sa o inteleg?!

Vama Veche, aproape "in direct"

Pentru aceasta postare te rog viziteaza drumliber.