Monday, May 28, 2012

Despre Floarea-Soarelui


A fost odata... hm... probabil ca niciodata, Floarea-soarelui. Ce-i cu ea? Ea isi ducea viata de zi cu zi, la capatul lanului de grau, rasarita din intamplare si de departe langa alte flori ale soarelui. Intr-o zi, Floarea-soarelui a cunoscut Luna. Stia de mult timp de existenta ei, dar niciodata nu asa de aproape sufleteste. Intr-o seara, Luna o tot curta pe Floare. Atat de mult incat si-a aruncat un tenis pe pamantul ei. Cand Floarea i l-a inapoiat, a primit un sarut drept multumire, un sarut nu dulce, nu simplu, nici complicat, ci un Sarut altfel. Si de atunci totul a pornit. Ca o nebunie.  Dupa tatonari, a venit momentul in care ea realiza ca se indragosteste. Se indragostea ca la 15 veri de stat in soare, se arunca in valurile marii, chiar daca nu stia sa inoate. Atunci tot lanul a disparut, toate celelalte flori departate, toate roadele si toate pasarile. Luna era filtru. Si pentru Floare totul trecea prin ea. Isi gasise in sfarsit corpul langa care voia sa-si arunce toate frunzele si toate semintele pentru totdeauna. Era corpul care o stia cel mai bine, cel caruia ii vorbea cel mai mult, cel care era langa ea cel mai mult. Credea ca au fost  Adam si Eva, ca s-au cautat in toate vietile de pana acum si in sfarsit acum puteau sa se implineasca. Special nu era suficient, fiecare soare din zi lumina si mai tare Luna, nu era nimeni si nimic pentru Floare. Parca totul trebuia sa ramana secret sau toata lumea trebuia sa stie ce au descoperit ele. Venea de la sine, sfarsit de an, dupa sfarsit de an, de atatia ani si parca tot mai multi ii asteptau. Iar Luna? Luna si ea a descoperit in Floare ceea ce nicio alta planta de pe pamant nu avea: o inima. Putea sa coboare pe pamant si sa se uite la Floare, iar in ochii ei putea sa gaseasca o mare, doua mari, un ocean, o padure si multi munti, de fapt, gasea tot, pentru ca ei ii era suficient. Ii era suficient sa-i cunoasca trupul si sufletul. In fapt, sufletul nu i l-a stiut niciodata. Sau „de fapt”, Floare nu si-l stia nici ea. Tot ce stia era ca Luna ii crease dependenta. Acea dependenta nociva, care o putea muta de la cea mai fericita stare, la cea mai ingrozitoare. Cand ea a gresit, Luna s-a suparat si n-a mai vrut-o. Iar Floarea a zburat pana la ea, s-a tarat prin praf si namol ca sa ajunga la ea si ca sa-i arate ca-i pare rau. Cand Luna n-a iertat-o? A trecut prin apa. A vrut sa moara. S-a aruncat in apa adanca si acolo a vrut sa moara. Nu conta ca tot graul din jurul ei o vede ca o ciudata, ca se usuca pe zi ce trece, ca trebuie fortata sa isi faca fotosinteza.  Intr-un sfarsit, Luna, cu gandurile ei ingrijorate, a primit-o inapoi. A urmat o mare, un soare, nisip si singuratate in doi. Si gasisera in sfarsit acelasi pamant in care sa se intalneasca, fara sa mai aiba nevoie de nimeni altcineva.
In timp, Luna a devenit neintelegatoare. Pe zi ce trece, isi voia Floarea soarelui doar pentru ea, nu mai conta de pamant, nici de grau si mai ales de celelalte flori catre care uneori Floarea ei tanjea. Nu intelegea ca cu cat strange snurul in jurul ei, cu atat ea se usuca mai mult si pamantul comun disparea din ce in ce mai tare, la inceput subtil si invizibil, in timp notabil. Intr-o zi, Floarea a fugit la mare cu Luna si atunci s-a uitat la ea si a vazut ca Luna era luna acum.
In zadar s-au mai intalnit. Calea n-au mai gasit-o. Mai mult...cand Floarea era intr-o mare provocare a vietii ei de floare, Luna a incurcat-o cu alta floare si a lasat-o singura. Degeaba a incercat Luna sa repare. Cum se spune si in filme: „ruptura deja s-a produs”.
Asadar, intr-o zi, Floarea soarelui a constatat cate alte flori sunt in jurul ei si chiar si graul, cat de mult o iubesc. A mai realizat ca isi poate gasi alte Flori ca ea. Ca Luna s-a dus, dar poate gasi alte corpuri. Ca sufletul ei nu e ca o guma de mestecat care se intinde si se rupe, ci e un cuib cald unde toti cei pe care ii primeste il intregesc. Acum nu ii mai e frica. Sevrajul a trecut, singuratatea nu-i chiar asa de singura. Mai mult, mereu cauta sa descopere si sa se descopere. Fara sa-i fie teama de cazaturi, fiindca precum si graul-mama spune: „ce n-o omoara, o face mai puternica!”. Desi a devenit mai rece si incearca sa para preocupata de alte lucruri, de fapt, stie ca nu e facuta sa fie singura (asa ii spunea sora-floare). Tot asa, stie ca poate fi extraordinara, spontana si imprevizibila, mereu noua, copila si matura. Doar ea este Floarea-soarelui si nu o floare a soarelui.
Morala: (?) Floarea-soarelui si-a iubit Luna, dar  Luna nu are caldura si lumina proprie. In Univers exista nenumarati sori. Dar ea asteapta Soarele pamantului ei. Fiindca doar dupa el poate intoarce capul. Si pana cand el o sa sparga toate zidurile din jurul ei, vrea totusi sa cunoasca si ceilalti sori, fiindca prin ei gaseste cate ceva nou din ea.

Most wanted

Afisari