Ploaie in Bucuresti

Caramizile de blocuri sau blocurile de caramida s-au umezit ca un burete in fata ploii. Au prins culoarea cimentului abia preparat si par ca au intinerit.

Prin geamul masinii vad picaturile reci pe care le simt cum aluneca pe parbriz si pe sira spinarii. De frig si de senzatii de toamna rece si umeda.

Ploaia spala oamenii si spala praful gri de pe blocuri. Praful se scurge in raulete argintii in gurile de canal. Apoi rauletele se aduna la un loc si ajung un rau mare, pe sub oras, prin tuburi mizerabile. Se misca continuu desi noi nu stim de el. In raul cel mare ajung: praf, foi de ziar, mucuri de tigara, sperante, iluzii si deziluzii si tot ce mai matura ploaia in calea sa. De pe blocuri, de pe strazi si de pe umerii oamenilor.

Ploaia curata si intineresete. Blocurile par mai noi, hainele mai curate si umerii mai usori.

Ploaia trebuie simtita si strabatuta. Fara umbrele. Pentru ca ploaia aduce mai multe decat credem: curatenie si ordine in suflet.

Imi place sa merg cu masina prin ploaie dar si cu cizmele de cauciuc. Sa simt cum se rostogolesc picaturile peste cauciucul cizmelor. Sa o aud cum zgomoteste, de fapt sa o ascult. 

Si, desi urasc frigul, iubesc ploaia. In orice anotimp, chiar si in pseudo-iarna in care ne aflam.