Extreme ways

Cateodata primim ce meritam. In functie de cum ne comportam. Pe masura a ceea ce facem.
Alte dati lucrurile vin peste noi cand nu ne asteptam, ne lovesc cand nu stim. Ne invaluiesc si ne incurca vietile. Chiar daca meritam sau nu.

Mie imi place sa duc trairile la extrem. Sa intind maxim corzile. Sa imi asum consecintele lor. Sa inteleg, sa invat si sa urc. Pentru ca numai asa pot avea o cadere dureroasa care va fi urmata de o revenire...mai sus decat unde eram...
Cel mai important este sa inveti. Sa nu treci peste lucruri fara sa le dai importanta. Sa asculti criticile si sa iti asumi faptele. Sa mergi mai departe peste toti bolovanii pe care ii ai de traversat: like a lady care isi controleaza mersul in Centrul Vechi, pe tocuri, prin gropile neasfaltate. Sa nu iti repeti greselile!
Si sa te inspiri! De la oameni, de la natura, de la animale, de la orice consideri ca iti poate aduce un dram de lumina. Sa urmaresti lucrurile, sa asculti povestile altora. Sa inveti din greselile lor. Sa te comporti precum natura in anumite stadii de transformare. Sa gandesti simplu precum puii de catel abia nascuti, cand se joaca. Sa analizezi, tot timpul. Sa asculti oamenii vorbind. Sa te joci si sa nu uiti ca esti copil cateodata.
Si desigur sa te cunosti. Altfel nu ai cum sa intelegi ce este cu tine si vei trai in voia vantului.

Puterea de care dispui asupra ta si asupra destinului lucrurilor care ti se ivesc este atat de aproape insa foarte putini stiu sa o cunoasca si sa o foloseasca. Eu inca o descopar si nu ma voi lasa pana nu o voi avea pe toata in mainile mele.

Toamna de care ma voi bucura

Povesteam acum ceva zile unor prietene ca toamna aceasta este prima toamna din viata mea de care ma voi bucura. Pana toamna aceasta, nu stiu exact din ce motive, nu m-a bucurat nicioadata toamna, ci mai mult: ma intrista moartea naturii, ma deprima ploaia rece si lipsa de soare.
 Cand venea, parca venea peste mine ca o furtuna de zapada. Ma izbea peste fata cu transformarea naturii si cu toate culorile ei. Nu am putut sa vad niciodata vre-o frumusete in copacii care mor, in florile care se usuca, in soarele caldut si rece, in ploaie.

Insa anul acesta, toamna aceasta mai exact vreau sa fie prima toamna care sa ma bucure. Sa ii vad si sa ii apreciez frumusetea. Sa imi bucure simturile si sa imi ameteasca mintea.

Am inceput sa fac acest lucru la care ma gandeam de ceva timp, inca de acum cateva zile cand ma intorceam acasa pe la 4-5 dupa-amiaza. Am realizat ca soarele incalzeste insa daca iti dorest umbra si racoare poti respira in spatele unui copac. Un fel de caldura recoroasa, care te lasa sa respiri.
Am continuat planul meu de-a ma bucura printr-o vizita la tara. Oricine trebuie, in toamna lui, sa miroasa strugurii, fructele si frunzele care incep sa se usuce. Iar tara este locul perfect. Si seara racoroasa care te imbie la somn trebuie cunoscuta putin pe afara, cu greierii.
Voi continua sa ma bucur pe la Bucuresti: pe strazi, prin parcuri si prin plimbarile cu masina, cu geamurile deschise & paru'n vant. 

Pana la urma ma intreb si acum: de ce am dat la o parte toamna? De ce oare nu m-am uitat mai adanc in ochii ei si nu am apreciat-o asa cum este ea? De ce nu i-am vazut frumusetea din partile urate sau triste pentru altii si pentru mine pana acum...
Pentru ca am avut ochii inchisi....